Fiecare intervenție guvernamentală creează consecințe neintenționate, ceea ce duce la intervenții guvernamentale suplimentare – Ludwig Von Mises

Principala bulă de gândire pentru această analiză este că efortul actual uriaș al factorilor de decizie politică de a rezolva simultan cele trei mari provocări generaționale – inegalitatea socială, transformarea ecologică și infrastructura – vor avea un preț ridicat sub forma inflației, unui cost marginal mai mare al capitalului, și al faptului că vom realiza că acestea trebuie prioritizate separat.

Odată cu pandemia, marea schimbare din economie și politică a fost că, într-un grad mai mare sau mai mic, guvernele recunosc la nivel global că am trecut pentru totdeauna la o eră de stimul fiscal. Aceasta se află într-o opoziție diametral opusă față de „frugalul an 2010”, unde majoritatea băncilor guvernamentale și centrale s-au păcălit în a crede că deficitul fiscal și normalizarea politicii monetare sunt posibile. Pe scurt, s-au încheiat zilele în care credem că economia poate reînvia prin crearea de credite, prin schimbarea prețului banilor și bazarea pe sistemul bancar și concentrarea pe simpla stabilitate financiară. Heroina monetară aproape că a ucis „pacientul economie reală”, în timp ce creează active financiare la fel de mari ca un zmeu. După ani de neglijare, economia reală are acum nevoie de o doză adecvată de steroizi. Aceasta înseamnă că suntem supuși unei schimbări violente de către factorii de decizie politică, departe de stabilitatea financiară și de stabilitatea socială. Politica monetară este acum simplul cățeluș al ceea ce unii au numit „dominație fiscală”.

Dominația fiscală este răspunsul la democrația atacată, după decenii de inegalități în creștere care au rupt contractul social. Pandemia Covid a fost picătura care a umplut paharul paradigmei din ce în ce mai vulnerabile, deoarece răspunsul a suprasolicitat tendința „în formă de K” în fiecare recuperare începând cu anii 1980, în care cei mai bogați și cei cu cele mai mari câștiguri au obținut partea leului din recompense. În recuperarea de acum, factorii de decizie politică își vor concentra cea mai mare parte a eforturilor și a stimulului spre recompensarea jumătății inferioare a K-ului economic, într-o încercare de a întoarce acest grafic într-o imagine oglindă a sa și de a reduce decalajul. Acest lucru are consecințe enorme pentru societate și pentru piețe.

O putem numi Paradigma Stabilității Sociale: modelul pentru salvarea democrației – acest lucru este valabil mai ales în SUA, unde distorsiunile în formă de K sunt cele mai grave din lumea dezvoltată. Pur și simplu, noua mantră este să se tipărească și să se cheltuiască cât mai mulți bani posibil, în timp ce ratele și inflația sunt scăzute. Pare atât de ușor la început, dar trebuie să ne asigurăm că reflectăm asupra consecințelor acestei noi politici, în special asupra celor neintenționate, precum riscurile inflaționiste galopante.

Uneori, a fi bătrân are anumite avantajele, deoarece nimeni sub 50 de ani nu își poate aminti cum este să trăiești într-o lume inflaționistă și niciun profesionist în investiții sub vârsta de 70 de ani nu își poate aminti același lucru.

Pe atunci eram tânăr și îmi amintesc în mod clar duminicile fără mașini din Danemarca în timpul crizei OPEC, cum părinții mei s-au străduit să-și plătească creditele ipotecare cu 18% dobândă și (mai puțin în Danemarca decât în ​​SUA) modul în care guvernul creștea constant salariile și devaloriza moneda. O, și impozitele pe venit! Cota de impozitare marginală era încă de 70% în SUA până la modificările lui Reagan la începutul anilor 1980, odată ce inflația a scăzut și datoria publică a fost devalorizată de inflație. În Suedia a atins un nivel uimitor de 102% (Astrid Lindgren) în același interval de timp.

„Ne apropiem de prăpastie” a devenit o chemare la acțiune.

Anii ’70 au adus și sfârșitul lui Bretton Woods, care a început să se descompună atunci când Nixon a înlăturat în totalitate dependența USD-aur, în 1971. Acest lucru a mutat lumea într-un sistem monetar fiat dominat de dolarul american, care a fost supraevaluat. Inflația din anii ’70 s-a încheiat la începutul anilor ’80, cu președintele Fed Paul Volcker, care a „urcat” pe lună. Astăzi, nu există o astfel de bancă centrală care să fie dispusă să facă acest lucru, deoarece ar declanșa instantaneu o resetare enormă a prețurilor activelor și a economiei reale, care nu poate supraviețui decât la nivelul actual cu dobânzi zero sau aproape zero. Deci piața va trebui să o facă în locul lor. Acesta este mesajul nostru principal pentru investitori: trăiți într-o lume diferită acum față de tot ceea ce ați cunoscut în viața voastră.

Capacitatea dobânzilor scăzute de a ajuta economia reală s-a oprit cu mulți ani în urmă, chiar dacă a ajutat la creșterea prețurilor activelor până la cer. Acum, inegalitatea devine o problemă politică periculoasă, deoarece părți mai mari din populație sunt lăsate în urmă. Inflația activelor nu va mai fi regula jocului aici, pur și simplu pentru că, în prezent, tot ceea ce are un flux de numerar sau chiar promisiunea îndepărtată de a livra un flux de numerar are un preț infinit din cauza unui numitor zero.

Nu avem cum să ne mai întoarcem acum.

Pentru a asigura stabilitatea socială, accentul se va îndrepta acum asupra creșterii veniturilor pentru munca depusă (salarii, beneficii redistributive) în raport cu capitalul. Acest lucru va însemna inflație salarială mai mare și randamente mai scăzute ale capitalului în timp.

Activele tangibile vor depăși performanțele celor intangibile, iar activele cu convexitate pozitivă vor câștiga (acele active care beneficiază de creșterea randamentelor și de o cerere globală de resurse) și, în cele din urmă, ne aflăm în ultima rundă de pretenții că putem rezolva o criză de productivitate / solvabilitate creând și mai multe datorii.

Urmează rate ale dobânzii marginal mai mari, volatilitate mai mare, dar și cel mai bun mediu macro din viața mea.

Trăim epilogul acestui model eșuat de a pretinde și extinde și, pentru a ne asigura că ieșim cu brio din el, guvernele au pornit motoarele elicopterului de aruncat bani, în timp ce se păcălesc prin a crede că nu vor exista consecințe neintenționate.

Regele Politică Monetară a murit, trăiască Regele Fiscal!